Incep sa ma obisnuiesc si sa imi placa invitatiile la plimbare pe dealurile Sonii, alaturi de pictorul Stefan Caltia! De data aceasta impreuna cu o echipa de televiziune, careia maestrul i-a deschis larg portile satului, ulitelor natale, ale casei parintesti, ale gradinii, ale sufletului...
In preajma Rusaliilor, anula asta, in Tara Fagarasului ploua de mai bine de doua saptamani! Batranii din Sona spun ca ultimul om care a murit, inainte sa inceapa ploile, era strigoi si ca acestea nu se mai opresc 40 de zile! "Stefan a lui Aurel ande Boieriu, de dupa biserica", asa cum se recomanda pictorul in sat, ne da cizme de cauciuc si pornim in pas domol si in povesti, spre Guruiete (Movilele Uriasului) - forme de relief fascinante, cu care se mandresc sonerii si care nu lipsesc din nicio poveste despre sat! Stefan Caltia stie fiecare bucatica de pamant, fiecare planta, fiecare copac, fiecare colt de cer! Culege flori si vorbeste cu linistea omului care s-a intalnit, candva, demult, pe una dintre aceste poteci, cu Dumnezeu! Si, de atunci, continua sa se intalneasca, in taina, in fiecare zi... (Alina Zară)
In 1947, cand a plecat si regele, lumea s-a intors cu fundul in sus. E o lume nebuna, dementa, neasezata. In care nu mai exista notiunea de noi, doar de EU. Mi-aduc aminte un moment: cand au venit comunistii au desfintat primaria Sona si au trecut satul la comuna Mandra. Au scos toata arhiva, toate actele vechi si le-au dat foc in ulita! Varul meu, Costica, a salvat un brat de dosare. Cand l-au intrebat de ce le ia, ce vrea sa faca cu ele, a raspuns ca vrea sa aprinda focul. Si l-au lasat! Peste ceva vreme, mama mea l-a intrebat de ce a luat dosarele. Iar Costica i-a raspuns: "Matusa draga, acolo ardeam noi, sonerii, si nu am putut sa stau cu mainile in san, sa ma uit!" Unele dintre hartiile salvate atunci, le am si acum acasa. Sunt hartii de pe vremea in care traiau taranii adevarati! Acum nu mai exista decat locuitori ai satului! Hartii de pe vremea cand existau "noi, sonerii"!
Acasa, in cimitir, la ai lui...
Pe vremea noastra, oamenii nu mergeau Duminica "la gratar"!
Daca ii intrebai unde au plecat, cu carutele, sau pe jos, imbracati frumos, iti raspundeau "Mergem ca au inflorit bujorii", "Ne ducem sa adunam plante de leac", "Plecam sa ne bucuram de natura, ca uite ce zi frumoasa, vrem sa vedem florile de dincolo de garduri ", "Am plecat sa adunam muguri de brad"...
Nimeni nu pleca la chiolhane, oamenii erau mai asezati, mai randuiti la minte...
Parintii nostri, cand ne scoteau la plimbare, duminica, ne dadeau teme asa frumoase de "competitie": Ia sa vedem cine face cel mai frumos buchet de flori! Timpul si lume se scurgeau altfel...
Artistul locuieste pe deal. In vale, la sosea, in curtea bisericii si vis a vis de cea mai veche casa din sat, cu ceva vreme in urma a adus de pe dealuri "crucea lui Beches"... neobisnuita datorita marimii sale si faptului ca este de piatra. Semn ca dainuia in hotar de cateva sute de ani.
( Stefan Caltia are si o lucrare ce se numeste "Crucea lui Beches"...)
"Taranii nostri asezau cruci in hotar, la intersectia drumurilor, acolo unde se asezau sa se ohihneasca. Pentru ca intotdeauna, acestia se odihneau cu Dumnezeu!"
























































